Modele de perspective asupra conceptului de dizabilitate

Atunci când vine vorba despre conceptul de ”dizabilitate”, de-a lungul timpului s-au conturat și remarcat două mari și distincte modele: cel medical și cel social.

(Sursa: aici)

 

1. Modelul medical

Modelul medical susține că dificultaţile pe care le întâmpină persoanele cu dizabilităţi sunt datorate inferiorităţii biologice şi psihologice a acestora. În aceste condiții, persoanele cu nevoi speciale sunt percepute strict din prisma deficienței/deficiențelor sau a condiției lor medicale.

Graficul modelului medical (Sursa: aici)

Numeroase persoane (atât cu dizabilități, cât și fără), resping cât se poate de vehement modelul medical și chiar militează împotriva acestuia. Datorită modului în care acesta se raportează la dizabilitate și la persoanele în cauză, modelul a dus (și, din păcate, încă mai duce) la o serie largă de factori dezastruoși.

  • Un grad redus al respectului persoanei cu dizabilități față de propria persoană. Atunci când singurele aspecte ce le sunt evidențiate sunt doar limitările și minusurile pe care le are, în mod logic apare și acea stare de ”viața mea e mai puțin valoroasă/nu are valoare deloc”. Astfel, riscul de a intra în depresie este mult mai ridicat, ducând chiar până la dorința de suicid.
  • Educație precară, în unele cazuri chiar inexistentă. Conform unui studiu realizat pe baza datelor oficiale ale României, în anul 2013, din 70.647 de copii cu dizabilități, 31.132 erau neșcolarizați.
  • Auto-izolare. Atunci când în societate ești privit ca ”la circ”, zona de siguranță și confort a propriei locuințe pare a fii cea mai bună soluție. Ever.
  • Izolare forțată (parțială sau totală). Chiar dacă unele persoane cu dizabilități prind curaj și se aventurează în societate, de foarte multe ori acestea întâmpină o gamă largă și diversă de piedici: trotuare ”dotate” cu gropi de toate mărimile (unele dintre ele concurând serios cu Groapa Marianelor), inexistența/impracticabilitatea planurilor înclinate la colțurile de stradă, borduri de jumătate de metru, scări fără nicio rampă, lifturi stricate sau inexistente, etc.
  • Nedezvoltarea abilităților necesare vieții. Datorită faptului că unele persoane se auto-exclud sau sunt excluse de la viața în comunitate, acestea nu dezvoltă (și implicit nici nu dețin) numeroase abilități necesare vieții de zi cu zi (de exemplu: numărarea banilor, făcut cumpărături, plata facturilor, ieșitul în parc, etc.).
  • Sărăcie. Chiar dacă lipsa educației sau a abilităților necesare vieții independente reprezintă piedici în calea găsirii unui loc de muncă, de multe ori nici cei care le dețin nu își găsesc de lucru. Prejudecățile și piedicile celor mai mulți angajatori fac ca numeroase persoane cu nevoi speciale să trăiască în sărăcie, ajutoarele sociale reprezentând sursa lor (unică) de venit. În cazul persoanelor cu dizabilități din Uniunea Europeană, rata sărăciei este cu 70% mai mare decât media (conform statisticilor Uniunii Europene privind venitul și condițiile de viață).
  • Instituționalizare (de multe ori la pachet cu abuzuri și moarte). Când societatea promovează faptul că ar exista un ”etalon” și că acesta se intitulează ”persoană normală” (dacă se poate ca Barbie sau ca Miss 60-90-60), orice abatere/deviație de la acesta (poate) duce la o serie de emoții și reacții negative (temere, scepticism, etc.) față de persoana cu nevoi speciale. Iar uneori deznodământul îl reprezintă abandonul. În aceste condiții, peste 24.598 de copii și tineri cu dizabilități se află în grija statului, dintre care 1.462 decedând doar în decursul a 4 ani. Cei de la ”Centrul de Resurse Juridice” au realizat chiar și o hartă a deceselor.
  • Un grad mare de neglijări și abuzuri. (mai ales din partea societății și a statului)
  • etc.

 

2. Modelul social

Începând cu anul 1960, s-au format grupuri de persoane cu dizabilități care au început să militeze și promoveze un nou mod în care persoanele cu nevoi speciale să fie privite și tratate de către societate. Astfel au fost puse bazele a ceea ce se numește în ziua de azi modelul social. Promovat de către ”Organizația Națiunilor Unite” și de către ”Uniunea Europeană”, acest model pune accentul pe mediul social neadaptat, acesta fiind considerat a fi generatorul dificultăților cu care se confruntă persoanele cu dizabilități.

Graficul modelului social (Sursa: aici)

Comunitatea Europeană privește dizabilitatea ca pe un rezultat al interacțiunilor dinamice dintre o persoană și mediu, construcțiile sociale neadaptate fiind cauza care duce la discriminare și stigmatizare. Mediul este cel care ar trebui să fie adaptat pentru a fi accesibil oricărei persoane, inclusiv a celor cu dizabilități. Acest lucru se poate realiza în mod concret prin scoaterea (tuturor) barierelor care îngrădesc orice liber acces (conform: Goelen 2005).

În concluzie, diferențele dintre cele două modele de abordare a conceptului de dizabilitate sunt cât se poate de frapante, ele fiind foarte clar ilustrate în figura următoare.

Cele două modele de perspective asupra conceptului de dizabilitate (Sursa: aici)

Leave a Reply