Despre mine

Bună!

 

Eu sunt Timea și o să vă povestesc câte ceva despre viața mea.

 

De ce ”A doua Cenușăreasă”?

Acestă idee mi-a venit în minte la finalul anului 2012, când am stat să fac bilanțul pentru acel an. Meditând și notând aspectele mai bune sau mai rele, am conștientizat că viața mea are o oarecare asemănare cu cea a Cenușăresei, fiind de forma acesta:

”Bine – Rău – Rău presărat cu unele momente de bine – Foarte Bine”

Speed Star 1.1553333  00

În primii ani de viață mi-a fost ”Bine”. M-am dezvoltat aproximativ ca un copil tipic. Am umblat doar ținută de mână și/sau pe lângă pereți/obiecte. Am făcut multă recuperare. Am umblat singură, am fugit. Am avut genunchii juliți. Am făcut piruete o grămadă (erau preferatele mele, chiar dacă în cele mai multe cazuri mă împiedicam și sfărșeam pe jos în fund sau mă loveam cu capul tot felul de lucruri). Am învățat să pun mâinile atunci când mă împiedicam. M-am jucat cu balonul și cu mingea. Am făcut exerciții la spalier. Am dansat. Am avut păpuci ortopedici. M-am jucat cu Barbie și cu lego. Am făcut puzzle. Am învățat și exersat cum să țin creionul în mână și să colorez. M-am dat cu tricicleta, am țopăit prin parc. Am fost un copil fericit.

Pe la 10-11 ani a venit ”Răul”. Am început să coștientizez că viața mea e diferită de a celor din jur. Am început ca la fiecare început de an școlar să am un nod în gât, neștiind ce să răspund la întrebarea ”Ce ați făcut în vacanța de vară?” (dacă ai mei colegi se lăudau care mai de care că a vizitat X, Y, Z, eu puteam doar să enumăr la ce spitale, centre de recuperare, sanatorii și altele asemenea am fost). Am început să observ că unii părinți nu-și lăsau copiii să se joace cu mine. Am început să aud cum lumea mă striga cu apelativul de ”Handicapată!”. Am început să observ că pe stradă oamenii aveau tot felul de reacții: se uitau lung la mine, își dădeau coate, mă arătau cu degetul, se strâmbau, aveau un limbaj licențios, manifestau milă incurabilă, îmi dădeau bani, alimente, etc. Am început să fiu tratată urât pentru dizabilitatea mea. Am fost desconsiderată. Am fost jignită. Am devenit mai defensivă și apatică.

 

(Îmi amintesc că în clasa a3a doamna învățătoare mi-a înscris unul dintre desene la un concurs de pictură, luând premiul I. Când fost la festivitate, se tot strigau nume și copiii mergeau în față pe scenă să-și ia premiul, în aplauzele tuturor celor din sală (erau peste 200 de persoane). La auzul numelui meu, mama m-a luat în brațe din cărucior și m-a urcat acolo. Doamna care decerna premiile s-a uitat la noi și a început să țipe ca din gură de șarpe: ”Doamnă, vă rog!! Ce credeți că faceți?!? Nu aveți pic de bun simț??”. Din zâmbetul larg pe care l-am avut s-a ales praful. M-am uitat confuză la mama și am simțit cum îmi vin lacrimi în ochi: ”Mama… de ce nu vor să-mi dea premiul? Doar pentru că nu pot umbla?”. Atunci au început să vină de pe laterale spre locul unde eram câțiva oameni cu ecuson. Unul dintre ei s-a dus direct la doamna aceea și au discutat câteva secunde. Apoi doamna a zis în microfon: ”Veniți să vă dăm premiul, dar vă rugăm să rămâneți la sfârșit pentru mai multe detalii, să vă verificăm numele și datele.”. E de prisos să spun că mi-au dat premiul de zici că l-am cerșit, nu că l-am dobândit prin propriile merite. La final, organizatorii au încercat cât de cât să dreagă busuiocul, dar eu am rămas cu amintirea. Ajunsă acasă am pus premiul într-un dulap și acolo a stat vreo 4 ani… De data aceasta nu l-am mai vrut eu.).

 

Apoi a răsărit puțin soarele pe strada mea. Mi-am dat seama că dizabilitatea o voi avea pentru tot restul vieții mele. Dar asta nu înseamnă că nu pot să-mi transcend limitele. Așa am început să-mi inserez și momente de ”Bine” printre negura de ”Rău”. Primul lucru pe care l-am făcut a fost că mi-am dezvoltat un obicei din a corecta prompt cu expresia ”Persoane cu handicap!” atunci când cineva folosea cuvântul ”Handicapat!”. Apoi am început să citesc tot ce apucam la mână despre dizabilitate. Am învățat să accept că am valoare prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce ar vrea societatea să fi fost/fiu. Am învățat să selectez persoanele de a căror opinie să-mi pese. Am învățat să ignor oamenii pe stradă. Am învățat ca la cei care se uitau hiper-insistent să bufnesc în râs (unii se simt jenați și încetează imediat). Am învățat ca atunci când mama/prietenii îmi sunt întrebați din senin ”Ce are?”, eu să-mi dau ochii peste cap și să las să vadă că sunt profund deranjată. Uneori nu-mi reușește și țip… Am învățat ca la milă incurabilă să răspund cu ceva ce să-i lase cu gura căscată și să înceteze (de exemplu, la întrebarea ”Câți anișori ai?” (de parcă nu se vede că dizabilitatea mea e fizică!), eu să dau un răspuns aparent fără nicio legătură ”Sunt la facultate!!”). Am început să fac lobby pentru persoanele cu dizabilități. Am început să le zic profesorilor mei tot câte puțin din legile pe care le citeam. Am început să fiu vehementă atunci când știam că am dreptate. Am învățat să perseverez în a-mi cere drepturile. Am învățat că dacă cer de 100 de ori și nu primesc, doar trebuie să caut altă soluție și să continui. Am învățat să râd chiar și când îmi era greu.

 

 

De ce vreau să scriu?

Pentru că vreau O SCHIMBARE în bine în societate. Îmi doresc să putem trăi toți împreună, atât persoane tipice, cât și cu dizabilități.

 

Aleg să lupt, că dacă mie mi-a fost și îmi este greu, măcar persoanelor cu dizabilități ce vor veni după mine să le fie mai bine. Îmi doresc să nu mai existe idei preconcepute și prejudecați la adresa persoanelor cu nevoi speciale. Sper și visez la o societate în care să fim toleranți unii cu alții. Îmi doresc să ne înțelegem bine și să fim prieteni.

 

Îmi doresc o lume mai bună.

Foto: Made by » Krappweis

Leave a Reply